Jocheul cailor de mare - Botica Florin

Cu o sintagmă memorabilă a lui Nichita Stănescu, poetul elegiac jubilează asupra provocărilor Timpului și învață, exuberant, „mersul pe valuri în picioare”.

Florin Botică, un cunoscut „hoț de îngeri și, acum, un neînfrânat „jocheu al cailor de mare”, reia în cheie sentimental-ludică temele Erosului primordial, fără a se teme de convenții și prejudecăți. Silabele inițiatice se reverberează între sânii iubitei generice ca o incantație păgână stârnită de foamea cunoașterii. Caii de mare, a căror baladă este reiterată antologic, sunt animalele totemice ale unui logos mereu îndrăgostit. Înșelătorul lor galop ascunde, deopotrivă, frenezia erotică și o nespusă cavalcadă a unor vechi tristeți, abia întrezărite printre rânduri. Din sensibila echilibrare a acestor tensiuni se naște fiorul poetic aproape indicibil, la limita alibiului existențial.

Florin Botică se situează concomitent, deliberat, dincolo și dincoace de porțile Edenului promis, ca un veritabil „Cavaler al Ploilor de Stele”.

Dan-Silviu Boerescu

Foarte repede după ce a publicat la editura Intergal, volumul de versuri Hoțul de îngeri, Florin Botica apare cu alt volum de poeme, cu titlu la fel de inspirat și aproape la fel de provocator: Jocheul cailor de mare. Dacă în Hoțul de îngeri, poetul cultiva un son al cărui lirism depășea granițele curentelor literare întru frumusețea unui lirism intens și pur, în cartea de față Florin Botica s-a hotărât să rămână doar în canonul în care pare că se simte mai în largul său: poezia rimată, construită cu meșteșug.

Valentin Iacob

Poezia lui Florin Botica este caracterizată prin modernism – în sens de curajoasă, conştientizată abordare faţă de capcanele acestei realităţi nemiloase; şi de existenţialism – în sens de asumare şi de alegere a instrumentelor cu ajutorul cărora izbutim să sorbim suferinţa până la drojdie.

Constant Călinescu

Florin Botica îşi scrie versurile pendulând între real şi imaginar, extreme care generează stări poetice şi discursuri lirice distincte. În ambele situaţii, nu poetul alege, ci, deşi sună paradoxal, el este cel ales. Autorul foloseşte, ca noi toţi, cuvintele, deosebirea constând în faptul că acestea sunt pătrunse de alt spirit decât cel obişnuit, general şi abstract. Resimţindu-le importanţa şi impactul, Florin Botica le închină lor, cuvintelor, câteva poeme numite, de altfel, în termeni expliciţi. Caracterul purificator al perspectivei alese este dat de observaţia că ele încetează de a mai fi noţiuni, sau, altfel spus, cu un termen nu tocmai potrivit, vehicule de sensuri. Prin ceea ce numeşte „preluarea puterii de către cuvinte”, Florin Botica accede la origini, la daimonul cuvântului, adică la sentimente primordiale, trăiri şi stări, nicidecum noţiuni, iar efectele produse sunt cu totul altele.

Lucian Chişu

Adeseori, în eul din lirica poetului Florin Botica în singurătatea lui se mărturiseşte omul, în genere.

Scrie o opinie